Cea mai veche atestare istorică despre fabricarea săpunului, datata cu 5000 ani in urma provine din vechiul Babilon.
Sapunul a fost descoperit in cilindri de lut in timpul sapaturilor din Babilonul antic, fapt care evidentiaza ca obtinerea lui era cunoscuta inca din 2800 i.Hr. Inscriptiile de pe cilindri contin informatii despre fierberea grasimilor cu cenusa, aceasta fiind metoda prin care se obtinea sapunul.
Dintre popoarele antice, romanii si egiptenii erau cei mai pretentiosi in ceea ce priveste igiena corporala.
Papirusul Ebers , scris în Egiptul antic, în jurul anului 1500 i.Hr, cuprinde reţete, combinaţii de uleiuri şi anumite săruri alcaline folosite pentru spălat și pentru tratarea unor boli ale pielii, fiind considerat primul document care defineşte pentru prima dată săpunul.
La egipteni exista si o motivatie religioasa pentru folosirea sapunului. Ei considerau ca un corp murdar exprima lipsa de smerenie in fata zeului, chiar daca sufletul este curat. Se spalau cu sapunuri din argila amestecata cu cenusa iar pentru un miros placut, după spalare foloseau uleiuri cu diferite arome. Negustorii fenicienii au adus sapunul grecilor si romanilor.
Denumirea de „săpun” provine de la locul legendar „Muntele Sapo” din vechea Romă, acolo unde, după ce se sacrificau animalele, grăsimea acestora se amesteca cu cenuşă. Când ploua, amestecul de grasime si cenusa curgea spre râu, iar femeile care spălau rufe în râul Tibru au observat că acest amestec le curăţa rufele mult mai bine decât apa. Romanii cunoşteau fabricarea săpunului, acest lucru fiind confirmat prin descoperirile de la Pompei. Bai publice deosebit de complexe şi elaborate au fost descoperite în toate oraşele de pe întinderea Imperiului Roman.
Prima menţionare documentară despre spălarea corpului cu săpun este datorată doctorului Galenus, în secolul al II-lea.
Declinul Imperiului Roman ( 467) a dus la dispariţia obiceiului de îmbăiere ceea ce a contribuit la apariţia marilor epidemii din Evul Mediu (când oamenii „fugeau de săpun”) un exemplu fiind „Moartea neagra” din secolul al XIV-lea.
Chimiştii arabi au fost primii care au produs săpunuri din uleiuri vegetale (ex. uleiul de măsline), uleiuri aromatice (ex. uleiul de cimbru) şi liane.
Se poate vorbi de producerea şi folosirea sistematica a sapunului in Europa, abia la inceputul primului mileniu dar si atunci acesta era un lux. Produsele pe bază de ulei de măsline se foloseau pentru igiena personală, iar cele din seu erau utilizate pentru spălarea textilelor.
Încă din secolul al IX-lea Marsilia era considerată capitala producerii săpunului, la egalitate cu Genova şi Savona. Săpunul se fabrica utilizând cenuşa de plante marine şi uleiul de măsline, materii prime tipice Mediteranei.
Regina Elisabeta I a Angliei (1533-1603), unde consumul de săpun a fost cel mai mare din Europa, a rămas celebră şi prin următoarea declaraţie, făcută cu mândrie: „Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la patru saptamani tot mă spăl!”
In timp ce sapunul devenea din ce in ce mai ieftin, se schimba treptat si atitudinea fata de curatenie, odata cu o mai buna intelegere a rolului igienei in distrugerea microorganismelor patogene. Abia pe la sfârşitul secolului XIX si începutul secolului XX, igienei a inceput sa i se acorde locul cuvenit, curatenia personala fiind considerata benefica atat pentru sanatatea fizica cat si pentru cea mentala, sapunul devenind universal cunoscut.
La inceputul secolului al XIX-lea, producerea sapunului a devenit una dintre industriile cu cea mai rapida dezvoltare.Taranii americani faceau sapun de casa folosind un procedeu din timpurile coloniale. Pastrau cenusa de la focuri luni de zile, iar cand adunau destula grasime de la taierea porcilor, puteau face sapun.
Vechea lesie se facea folosind cenusa de lemn tare si apa de ploaie. Se faceau gauri in fundul unui butoi de lemn, apoi acesta era asezat pe o lespede scobita, peste pietre. Deasupra era format un strat de paie, crengi si bete, cu rol de filtrare. Dupa umplerea butoiului cu cenusa, apa de ploaie era turnata pentru a filtra lesia maro care curgea in scobitura din lespede si apoi turnata intr-un vas. Alti producatori de sapun foloseau un cos pentru cenusa in locul butoiului, iar lesia era stransa intr-un vas asezat chiar sub cos.
Partea cea mai dificila era stabilirea concentratiei pe care o avea lesia. Ea era considerata avand duritatea potrivita atunci cand un ou sau un cartof mic, pus in acea solutie, plutea la jumatatea distantei dintre fundul si suprafata lesiei. Daca oul sau cartoful plutea la suprafata, concentratia era prea mare, iar daca se scufunda imediat, era prea slaba. Unii producatori de sapun foloseau pene de gasca sau gaina pentru a-si testa lesia: daca pana scufundata in solutie incepea sa se dizolve, atunci concentratia era potrivita.
Dupa Primul razboi mondial si pana in 1930, sapunul era obtinut dupa metoda batch kettle boiling in care toate ingredientele erau adaugate la inceputul procesului de fierbere. Producatorii de sapun aveau cazane imense in care produceau mii de kilograme de sapun saptamanal. La putin timp, o inventie numita proces continuu a fost introdusa si imbunatatita de o mare companie. Acest procedeu a redus timpul de obtinere a sapunului la mai putin de o zi. Multi producatori folosesc si acum aceasta metoda.
In secolul XlX, Baronul Justus von Liebig, chimist german, a afirmat ca averea unui popor si gradul sau de civilizatie pot fi judecate in functie de cantitatea de sapun consumata!
